Nu rușinea în sine m-a impresionat.
Ci locul în care o așezăm.
O persoană mi-a povestit că îi este teamă ca lumea să afle că propriul copil face terapie.
Nu pentru că terapia ar fi ceva rău.
Nu pentru că ar face ceva greșit.
Ci pentru că îi este teamă că va fi judecat.
Și m-am întrebat atunci:
De ce ne este rușine să recunoaștem că avem grijă de copilul nostru?
De ce ne este rușine să spunem că îi oferim sprijin atunci când are nevoie?
De ce ne este rușine că alegem să cerem ajutor, în loc să lăsăm lucrurile să se agraveze?
Dar, în același timp…
De ce nu ne este rușine atunci când un copil rănește alți copii?
De ce nu ne este rușine când lipsa de respect, lipsa de empatie sau lipsa de educație sunt trecute cu vederea?
Nu spun că un copil trebuie făcut să se simtă vinovat. Copiii sunt în proces de învățare și au nevoie să fie ghidați, nu umiliți.
Însă noi, adulții, unde ne asumăm responsabilitatea?
O altă persoană mi-a povestit că, uneori, îi este rușine atunci când copilul ei are o ieșire emoțională într-un loc public.
Nu pentru că nu și-ar iubi copilul.
Nu pentru că nu ar face tot ceea ce ține de ea.
Ci pentru că simte privirile oamenilor.
Judecata. Șoaptele. Etichetele.
Și iarăși m-am întrebat…
De ce ar trebui să îi fie rușine unui părinte care își acceptă copilul, îl sprijină și este alături de el în fiecare pas al dezvoltării sale?
Poate că rușinea ar trebui să aparțină celui care râde.
Celui care judecă fără să cunoască.
Celui care își învață propriul copil să excludă, să batjocorească sau să creadă că un om valorează mai puțin doar pentru că este diferit.
O altă persoană mi-a vorbit, la un moment dat, despre boala prin care a trecut.
Și mi-a spus un lucru pe care nu l-am uitat.
Nu boala a făcut-o să plângă cel mai tare. Nu durerea. Nu tratamentele.
Ci rușinea.
Nu o rușine născută din ceea ce trăia, ci una învățată.
Crescuse cu ideea că este rușinos să fii bolnav.
Că dacă oamenii află, te vor privi altfel. Că vei valora mai puțin.
Și atunci am realizat cât de ușor putem ajunge să purtăm pe umeri o vină care nu ne aparține.
Pentru că boala nu este o greșeală.
Nu este un defect de caracter.
Nu este o lipsă de valoare.
Și, totuși, sunt oameni care ajung să își ascundă suferința ca și cum ar avea ceva de ascuns.
Cred că, undeva pe drum, am mutat rușinea din locul în care îi era firesc să fie.
Ne este rușine că mergem la psiholog.
Ne este rușine că facem terapie.
Ne este rușine că cerem ajutor.
Ne este rușine că suntem vulnerabili.
Ne este rușine că trecem printr-o boală.
Dar nu ne este rușine când judecăm fără să cunoaștem, când umilim, când excludem, când întoarcem privirea în fața suferinței altuia, când neglijența sau lipsa de empatie rănesc oameni.
Poate că aici ar trebui să înceapă adevărata rușine.
Poate că este timpul să ne întrebăm dacă nu cumva am așezat rușinea în locul greșit.
Poate că nu ar trebui să ne fie rușine că mergem la terapie, ci că îi facem pe alții să creadă că terapia este ceva de ascuns.
Poate că nu ar trebui să ne fie rușine de un copil care are nevoie de sprijin, ci de o societate care îl face să creadă că trebuie să se ascundă.
Poate că nu ar trebui să ne fie rușine de boală, ci de lipsa de compasiune.
Poate că nu ar trebui să ne fie rușine de vulnerabilitate, ci de cruzime.
Pentru că rușinea, în forma ei sănătoasă, apare atunci când alegem să facem rău altcuiva.
Nu atunci când avem nevoie de ajutor.
Nu atunci când trecem printr-o suferință.
Nu atunci când avem curajul să spunem: „Am nevoie de sprijin.”
Poate că, înainte să ne fie rușine de noi înșine, ar merita să ne întrebăm un lucru simplu:
Este aceasta o rușine care îmi aparține… sau este una pe care societatea m-a învățat să o port?
Comentarii
Trimiteți un comentariu