Singurătate

        Cred că cel mai mare defect al meu a fost, este și poate că va fi, frica de singurătate. Spun defect pentru că, m-a împins spre gesturi disperate pentru a păstra persoanele în viața mea. Deși mulți vor spune ca eu am ales să rămân singură, eu vă mărturisesc că, este cea mai mare temere a mea. Nu am vrut să fiu singură, poate că, deși este o alegere, eu am considerat-o necesitate, ca un zid de aparare, care pare a se ridica acum împotriva mea. Nu am vrut pe nimeni doar pentru complezență. 

        Și aici nu e vorba de singurătatea fizică, ci de cea psihică, morală. Îmi este frică să nu am cu cine să vorbesc, să nu am pe cine asculta. Obișnuită să ofer mereu ajutor, ca și cum asta sunt datoare să fac, ca și cum am nevoie să ajut, mă supăr, uneori, atunci când nu sunt rugată să ajut. Mă supăr, pentru că nu mă consider importantă dacă nu mi se cere ajutor. Mă supăr că nu reprezint ceva în viața acelui om, caruia eu i-aș cere ajutorul și, pe care, eu îl consider important pentru mine. Mă supăr, adesea, chiar și când nu pot să ajut, că nu îmi stă în putere sau nu am resursele necesare pentru a ajuta.

        Poate că am fost egoistă uneori și poate, încă sunt. Poate că așteptarile mele au fost mari, poate că am crezut în oameni nepotriviți. Poate că toate acestea se datorează simplului fapt că nu m-am iubit niciodată pe mine, că nu m-am respectat și prioritizat niciodată. Recunosc, însă că, am iubit părți din mine, niciodată întregul.

        Am iubit acțiuni ale mele, pe care le-am pus în seama celorlalți, făcând să pară că este meritul lor, că ei m-au făcut să aleg bine, să mă comport într-un anumit fel, chiar de a fost greșit, să reacționez corespunzător. Nu mi-am asumat comportamentele mele bune și nu mi le-am iubit. Am iubit oamenii care m-au provocat să fiu așa. Mi-am judecat, în schimb, comportamente pe care le-am considerat nepotrivite, greșite. Nu mi-am prețuit meritele, oricât de mari sau de mici ar fi fost, pentru că, nu am făcut nimic pentru mine; și am pus, iar, în seama altor oameni “fericirea” mea. 

        Nu mi-am mulțumit mie pentru că am reușit să scap din anumite situații, sau pentru că mi-am vindecat rănile, ci am luat drept pedepse acestea, pentru ceea ce nu făcusem corect cândva. Am reușit mereu să iert oamenii care m-au pus în situații mai puțin plăcute, însă niciodată pe mine, chiar dacă am încercat.

  Text imagine:      

            "Oh, slăbiciune, numele tău e femeie!" - Shakespeare