Când rămâne omul

      Cine ești când nu mai ai nimic de demonstrat, când nu mai trăiești după normele societății, când nu mai există judecata? 

      M-am întrebat de multe ori cum ne dăm seama cine este, de fapt, omul din fața noastră. Nu cine spune că este. Nu cine ne dorim noi să fie. Nici măcar cine pare să fie în primele zile, când fiecare dintre noi vine cu cea mai atentă versiune a sa. Ci, cine este atunci când lucrurile nu mai sunt simple, când nu mai are nimic de demonstrat și când nu mai există aceeași nevoie de a lăsa o impresie bună.

      Vorbim mult despre autenticitate și, uneori, avem impresia că a fi autentic înseamnă să spui tot ce gândești, să fii direct, spontan, fără filtre. Ca și cum omul autentic ar fi cel care spune „eu sunt așa” și apoi face exact ce simte, indiferent de ceilalți. Dar cred că autenticitatea este ceva mult mai fin decât atât. Un om poate fi discret și autentic. Poate fi timid, poate fi atent la cuvintele pe care le folosește, poate să nu spună tot ceea ce simte și, totuși, să fie sincer. Pentru mine, autenticitatea are mai mult de-a face cu felul în care se leagă lucrurile în interiorul unui om: ceea ce simte, ceea ce spune și ceea ce face, nu sunt lumi complet diferite. Nu există o perfecțiune aici. Oamenii se răzgândesc, se sperie, se contrazic, greșesc și uneori nici măcar nu știu foarte bine ce simt. Dar, dincolo de toate acestea, există o anumită coerență. Ceea ce vezi începe să semene, în timp, cu ceea ce omul este.

       Numai că nu putem afla cine este cineva dintr-o singură conversație. Nici dintr-o seară frumoasă, nici din câteva mesaje, nici din felul în care ne privește și nici din toate lucrurile frumoase pe care ni le spune. Un om poate fi foarte deschis și vulnerabil și totuși să nu fie sincer cu sine. Poate spune lucruri frumoase pe care, în realitate, nu știe să le ducă mai departe prin comportament. Poate fi atent, cald și prezent, iar mai târziu să descoperim că ceea ce am văzut nu era neapărat fals, dar nici nu era întreaga lui realitate. Poate că aceea era o parte adevărată din el, doar că noi am confundat partea cu întregul.

      De aceea, cred că timpul face ceva ce noi nu putem face în locul lui. Ne arată omul în mai multe ipostaze. Îl vedem când este bine și când este frustrat, când primește ceea ce își dorește și când este refuzat, când este apreciat și când este contrazis. Îl vedem când are răbdare și când nu mai are. Îl vedem când greșește. Îl vedem când îi spunem „nu”. Și, cred că, aici se află unele dintre cele mai importante răspunsuri. Nu în ceea ce face un om atunci când totul merge în direcția pe care și-o dorește, ci în felul în care se poartă atunci când realitatea îi spune altceva. Poate să accepte un refuz fără să te pedepsească pentru el? Poate să spună „am greșit”? Poate să spună „nu știu”? Poate să accepte că tu vezi lucrurile diferit fără să simtă nevoia să te convingă? Poate să rămână respectuos atunci când nu mai are nimic de câștigat de la tine?

      Pentru că există momente în care imaginea pe care vrem să o oferim despre noi devine foarte greu de întreținut. Iar atunci, fără să ne dăm seama, încep să se vadă lucrurile care cântăresc și sunt mai adânci decât imaginea.

      Dar apare și “vina” noastră în toată povestea, pentru că nu privim niciodată un om complet neutru. Îl privim prin ceea ce am trăit, prin ceea ce ne-a lipsit, prin ceea ce ne dorim, prin fricile noastre și prin poveștile pe care le-am învățat despre oameni și despre relații. Uneori confundăm indisponibilitatea cu misterul. Alteori confundăm siguranța de sine cu aroganța. Confundăm atenția cu iubirea și vulnerabilitatea cu intimitatea. Uneori, fără să ne dăm seama, nu mai privim omul din fața noastră, ci ceea ce sperăm să găsim în el. Și poate că aceasta este una dintre cele mai dificile părți: să putem face diferența dintre ceea ce observăm și ceea ce interpretăm.

      Ceea ce simt eu este real. Dacă mă simt în siguranță lângă tine, acel sentiment este real. Dacă mă neliniștești, și acel sentiment este real. Dacă mă atragi, dacă mă sperii, dacă mă faci să mă simt văzută sau dacă îmi trezești neîncredere, toate acestea există și merită ascultate. Dar faptul că simt ceva nu înseamnă automat că știu cine ești. Sentimentul meu îmi spune ceva despre experiența mea în relație cu tine. Pentru a te cunoaște pe tine, am nevoie și de timp, de observație și de realitate. Am nevoie să văd dacă ceea ce simt se întâlnește cu ceea ce faci.

      Poate că autenticitatea nu se află într-un gest mare, într-o confesiune spectaculoasă sau în toate lucrurile pe care cineva ni le spune despre sine. Poate că se află în lucrurile mici, repetate suficient de mult încât să nu mai poată fi doar o impresie: în felul în care vorbește, în felul în care ascultă, în felul în care își asumă greșelile, în felul în care respectă un „nu”, în felul în care rămâne același om și atunci când nu mai are nimic de câștigat.