În contactul cu tine

        Mă întreb, uneori, când începem cu adevărat să ne cunoaștem. Nu atunci când putem spune ce ne place și ce nu ne place. Nici atunci când știm să vorbim despre noi. Cred că momentul acela apare atunci când începem să ne observăm. Cu adevărat.

        Îmi amintesc că, am întâlnit la un moment dat expresia „contact cu sinele”. Mi s-a părut un concept frumos, dar și puțin abstract. Nu am înțeles atunci cât de prezent este, de fapt, în viața noastră de zi cu zi.

        Trăim pe pilot automat atunci când reacționăm înainte să înțelegem ce se întâmplă în noi. Când spunem lucruri pe care, mai târziu le regretăm. Dar și atunci când simțim nevoia să exprimăm ceva autentic și alegem să ne retragem, de teama de a fi judecați, respinși sau neînțeleși.

        Trăim pe pilot automat atunci când plecăm dintr-o conversație cu un gust amar și spunem doar: „a fost ciudat”, fără să ne întrebăm ce anume ne-a atins atât de tare. Sau când ne enervăm, fără să observăm că, de fapt, în spatele furiei se ascund oboseala, dezamăgirea sau neputința.

        Am ajuns să cred că a fi în contact cu tine nu înseamnă doar să îți înțelegi gândurile, ci să rămâi conectat la întreaga ta experiență interioară: la emoțiile pe care le trăiești, la mesajele corpului tău, la nevoile tale, la valorile care te ghidează și la felul în care toate acestea se transformă în comportamente și în relații.

        Poate că de aceea unii dintre noi își dau seama, după câteva secunde, că au ridicat tonul și se întorc să repare. Poate că de aceea unii observă că au uitat să salute sau că au fost prea grăbiți într-un răspuns. Nu pentru că sunt perfecți, ci pentru că au rămas conectați la ceea ce s-a întâmplat în interiorul lor.

        Unul dintre cele mai fascinante lucruri pe care le-am descoperit este existența metacogniției – capacitatea minții de a reflecta asupra propriilor procese de gândire. Cu alte cuvinte, nu doar gândim, ci putem observa felul în care gândim. Putem privi propriile convingeri dintr-o perspectivă curioasă, ne putem întreba de unde provin și dacă descriu cu adevărat realitatea sau doar felul în care am învățat, cândva, să o interpretăm.

        Dar contactul cu sine nu înseamnă doar să te gândești la ceea ce gândești. Înseamnă să îți permiți să rămâi lângă ceea ce simți, chiar și atunci când nu îți place. Să observi ce se întâmplă în tine fără să te grăbești să te judeci, să te aperi sau să găsești imediat o explicație.

        Mă întreb uneori dacă profunzimea unei relații cu ceilalți începe, de fapt, cu profunzimea relației pe care o avem cu noi înșine. Este greu să îl lași pe celălalt să intre într-un loc în care nici tu nu ai curajul să rămâi.

        Poate de aceea unele conversații rămân la suprafață. Poate de aceea, uneori, ne este mai ușor să vorbim despre vreme, despre muncă sau despre ceilalți decât despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în noi. Nu pentru că nu ne pasă, ci pentru că apropierea de propriul univers interior poate fi, uneori, cea mai dificilă formă de apropiere.

        Cred că, înainte de a învăța cum să fim în relație cu ceilalți, avem nevoie să învățăm cum să fim în relație cu noi înșine. Iar relația aceasta nu înseamnă perfecțiune și nici răspunsuri la toate întrebările. Înseamnă disponibilitatea de a te opri, din când în când, și de a-ți pune o întrebare simplă: „Ce se întâmplă cu mine acum?”

        Poate că exact aici începe contactul cu sine. Nu în certitudini. Ci în curajul de a rămâne curios față de propria lume interioară. Poate că cea mai importantă întâlnire din viața noastră nu este cu un alt om. Poate că este întâlnirea aceea, repetată de nenumărate ori, cu noi înșine. Iar felul în care alegem să fim prezenți în acea întâlnire va influența, mai devreme sau mai târziu, toate celelalte relații din viața noastră.