Totuși, ce e de făcut?

             Nu e ciudat cum dispare iubirea în zilele noastre?! Ceea ce ar trebui să ne apropie, pe noi, ne distanțează, păcat. Timpurile pe care am ajuns să le trăim cred că le-am putea depăși mai ușor interesându-ne de semenii noștri.

            De ceva timp, am ajuns la concluzia că, n-am să mai pot pune suflet atât de mult cât am facut-o până acum. Cred că, am trecut de etapa "dragostei curate" sau cea copilărească, care adesea te orbește și te aduce în stadiul în care faci lucruri pe care nici nu ți le imaginai că le poti face, gesturi disperate, acțiuni spontane, nebunești, care te făceau să pari ieșit de la Spitalul 9.

            Sunt de părere că, iubirile din tinerețe sunt cele mai pure, sincere și curate, că în perioada aceea, nu știam de bani sau, cel puțin nu puneam preț pe ei, nu ne interesa statutul persoanei, nu ne interesa de "ce o să zică lumea", nu vedeam defectele ca fiind "probleme", ci doar acceptam diferențele de comportament și spuneam timizi "așa e el/ea, m-am obișnuit". Acum, chiar de am vrea să mai spunem asta, suntem judecați, condamnați, neînteleși și neacceptați, fie de familii, fie de societate, fie chiar și de prieteni. Acum, se întâmplă rar să găsim în oameni sinceritate, caldură și bun simț. La fel de rar se întamplă și să ne îndragostim, fără vreun interes ascuns, fără vreun pariu pus în gașca de prieteni, sau, pur și simplu, fără motiv, ca în vremurile apuse.

            Personal, mi-ar plăcea să simt iar fiorii dragostei dintâi, să mă pot lăsa iar purtată de valurile ei, fără să mă gândesc la consecințe și urmări, să trăiesc, măcar și pentru un timp scurt, visarea aceea continuă cu ochii deschiși. Să trăiesc, practic pentru mine și omul acela. Mi-ar plăcea să mă mai pot îndrăgosti orbește și nebunește de un om, să vreau să-l știu lângă mine și cu mine, însă acum, chiar dacă vreau, nu reușesc să mai simt aceste lucruri.

            Poate că vârsta și experiențele și-au pus amprenta și dezvolt o maturitate anume, care mă face să caut mai mult liniștea, înțelegerea, respectul și susținerea, sau poate este o criză a vârstei, pentru că, sunt dornică să-mi creez o imagine și o reputație bună, o carieră de viitor cu experiențe noi, o viață frumoasă și cât mai normală; în același timp, simt nevoia de evadare din normalul acesta, din monotonie, responsabilități și seriozitate.

            Totuși, ce e de făcut?